Vreau ... ?

[... ]
Vreau sa pastrez timpul, si sa il regasesc tanar.
Vreau sa pastrez un bulgare de zapada si sa il ofer cuiva special la vara.
Vreau sa pastrez o raza de august, sa ma incalzeasca in ianuarie.
Vreau sa ascund o floare intr-o carte si sa o gasesc vie.
Vreau sa ma lungesc atat de tare incat sa fiu cu capul in nori si cu picioarele pe pamant.
Vreau sa iubesc, dar nu sa sufar.
Vreau sa beau tuica si sa aiba gust de Jack.
Vreau sa rup pedala dubla intr-o moschee.
Vreau sa opresc un om pe strada, la intamplare, si sa-l iau in brate.
Vreau sa imprumut un copil pentru o zi.
Vreau sa alerg alaturi de un lup alb.
Vreau sa dansez vals intr-un codru.
Vreau sa sar intr-un lac si sa nu aflu niciodata cum se cheama.
[ ... ]

Teoria abstracta a Nimicului

Mereu ne gândim la TOT ce ne înconjoară, dar problema se poate pune şi altfel: Nimicul şi Totul se află într-o stare de îngemănare identică şi de sens contrar. La o analiză spontană, dar atentă, acesta (non)prezenţă se resimte în toate formele şi mediile de viaţă.
Pentru început, o melodie instrumentală. Ecuaţia e simplă, totul este reprezentat de muzică, de liantul misterios ce ţine notele împreună într-un dans orb, ghidat doar de sunetele ce se propagă nestăvilite in atmosferă. Unde e nimicul? Dar versurile unde sunt? Lipsa unor elemente normale, care nu sar în ochi, dar care coexistă cu segmentele perceptibile ale cântecului, sunt încadrate în specia retrasă, necunoscută a Nimicului.
Vedem doi îndrăgostiţi pe o bancă, dar nu auzim niciun sunet care sa explice senzaţia pe care cei doi ne-o provoacă, şi anume că asistăm involuntar la continue şi perpetue declaraţii, destăinuiri şi alinturi şi totuşi tăcerea învăluie scena. Nimicul, vidul comunicării verbale, absenţa vizibilă a acestei transmiteri orale este echilibrată de multitudinea de semnificaţii ale unei simple priviri, transformând culoarea, forma si mişcarea ochilor într-o totalitate de sensuri diferit interpretate în funcţie de privitor.
Dar cosmosul? Ce e cosmosul? E oare imensa materie neagră praf, pulbere de stele, rămăşiţe ale unor sori demult apuşi? E defapt, tot un imens Nimic, probabil cel mai elaborat, complex şi uşor de observant Nimic existent. Acest mare vid este ancorat în echilibrul universal de multitudinea şi mărimea formaţiunilor apărute special pentru a contrabalansa substanţa metafizică, formaţiuni care deşi au procentul mai mic decât Nimicul, dispersarea lor dupa o anumită lege nescrisă, forţa, rezistenţa şi strădania pe care acestea o depun pentru a menţine o cumpana perfectă creează energia universului pe care o resimte pana şi minusculul fir de praf.
Cazuri şi exemple sunt multe, în toate mediile şi situaţiile cunoscute sau necunoscute, Nimicul fiind asadar jumătatea din umbra a tot ceea ce ne înconjoară, dublând astfel orice formă sau concept, menţinând un insesizabil dar indispensabil echilibru între ceea ce putem vedea sau percepe şi ceea ce rămâne ascuns în abstract.

Către Cocalari, Piţipoance, Emos, Distruşi, Îngâmfaţi, etc etc...

Mă doare-n cot. Aşa, fix în cot, de tot ce bolborosiţi pe stradă când vedeţi un rocker sau vreounu arătând altfel, toate bârfele si aiurelile tip Gossip Girl, toate încercările deşarte de a vă impune jalnicele opinii într-o lume dură. Viaţa-i scurtă şi n-o puteţi plăti cu bani să vă aştepte ca şoferu-n ploaie. Deschideţi, aşadar, preasfinţii ochi ai domniilor voastre, daţi-vă unul la altul câte un bobârnac în dos şi priviţi lumea în faţă. Mai la obiect, vedeţi-vă de cărarea voastră şi nu mai încercaţi deşart să impresionaţi. Încet încet, oamenii devin imuni şi veţi ajunge o specie pe cale de dispariţie, minus protecţia legii!. Dacă nu vă puteţi adapta bunului simţ şi raţiunii specific umane, in Jungla Amazonului este loc pentru toţi şi abia acolo selecţie naturală. Nu vă simţiţi ofensaţi, e un sfat.. omenesc(că nici chiar prietenesc). Idioţenia crasă, mitocănia, "fazele naşpa" sunt Vicii. Ca şi banii, femeile, băutura, ştiţi voi, ştiţi voi ... Sus, acolo unde nu v-a durut niciodată, exista un organ căruia sigur i-ar trebui o revizie, o reumplere, măcar puţin exerciţiu. Daţi-ii creierului dumneavoastră o şansă! Poate stoarceţi ceva util din fada materie cenuşie reminiscentă după al 3-lea război mondial purtat între vagile gene umane pozitive şi instinctul vostru de a epata mulţimea de oameni care nu dă 2 bani pe voi. Sau poate nu? Dar daţi-ii totuşi o şansa! deschide ochii, cre(ş)tine!

Vreau sa ningă...

Vreau să fie totul alb şi pur, să-mi îngheţe mâinile 3 luni p-un bulgăre.
Vreau să dispară tot jegul, nemernicia, disperarea, gunoaiele, singurătatea cotidianului şi rutina cenuşie sub un animal mare şi alb.
Vreau să ne suim caţiva nebuni în uşa de frigider Fram, să ne facem vânt spre oase rupte-n gardul de jos.
Vreau să o văd pe Maya, cainele mare şi alb, pierdută în ceva şi mai mare şi mai alb.
Vreau să ni se rupă iar la toţi odată pantalonii între picioare şi să ne îngheţe fundurile de frig la propriu, să dăm pe jos vinul fiert din banii de chetă ('mnezeii mami lui!)
Mai vreau să ne trântim în pijamale în zăpadă în dimineaţa aia, aia-n care ninge prima dată.
Vreau să facem trafic de Strepsils, să ni se rupă de viroza respiratorie, bronşită, pneumonie, rihintis, şii de gripa porcină pe care'o s'o facem toţi după ce ne răzbulgărim ca porcii! :)

VREAU SĂ NINGĂ!

Dragostea ca stare de fericire şi nefericire

(bucată din eseul cu acelaşi nume, pentru sesiunea de comunicare de la Negruzzi 2009)

Ce este iubirea în esenţă, cum se defineşte? De ce ne asumăm ca fiinţe fragile această povară? Încercăm de sute de ani să o definim, să o analizăm, să o aducem la o formă inteligibilă. Au fost nenumărate tentative de a categorisi această stare incertă, deci de aici rezultă mai multe viziuni, mai multe concepte şi o gradaţie a perceperii dragostei. Nu se poate însă separa iubirea de starea sa antitetică, şi anume ura, deoarece acestea sunt două forţe magnetice imposibil de diferenţiat de la un punct încolo.

Totuşi, a iubi nu înseamnă bucurie. Cine-şi iubeşte patria moare uneori pentru ea, iar martirul îşi dă duhul din dragoste. Viceversa, există uri care se delectează cu ele însele, care se îmbată jubilând de răul abătut asupra obiectului urii. Aceste două extreme sunt fundamentale în orice apropiere, relaţie psihică dintre două sau mai multe ipotetice obiecte ale unei pasiuni ori obsesiii, fie productive sau distructive.

Coborând la un nivel lumesc, profan, inteligibil al acestei ipoteze, condiţia îndrăgostitului etern este cristalizată de dorinţa sa aproape bolnăvicioasă de a “simţi” o stare anume la o intensitate la limita absurdului, nevoia de fericire ca fiind o înălţare, o desăvârşire a existenţei sale omeneşti, dar totodată, precum morfinomanul nu supravieţuieşte fără drogul său, suferinţa ca egalare, contrabalansare a perfecţiunii aparente este nelipsită unei fantezii, fie ea veridică sau nu.

"Îndrăgostirea” este un fenomen al atenţiei, o stare anormală a acesteia care se produce în omul normal. O dovedeşte chiar faptul iniţial al acestui concept. În societate se găsesc faţă în faţă multe femei şi mulţi bărbaţi. În starea de indiferenţă, atenţia fiecărui bărbat – ca şi a fiecărei femei – se deplasează de la unul la altul asupra reprezentanţilor sexului contrar. Raţiuni de veche simpatie, de mai mare apropiere vor face ca această atenţie a femeii să se oprească mai mult asupra acestui bărbat decât asupra celuilalt, dar disproporţia dintre atenţia acordată unuia şi lipsa de atenţie pentru ceilalţi nu e mare. Într-o zi, această repartizare egalitară a atenţiei încetează. Spontaneitatea ataşării de o anumită persoană duce la necesitate a unui efort depus pentru a-şi desprinde gândul de la ea/el, să-şi mobilizeze preocuparea şi către alte lucruri.

„Amor meus, pondus meum: illo feror, quoqumque feror” („Iubirea mea e greutatea mea: prin ea merg oriunde merg”). Totuşi această „greutate” este bilaterală, pe celălalt taler pendulează o apăsare egală ca măsură, dar de sens contrar, generând o furie mută, oarbă asupra obiectului iubit, pur şi simplu pentru simplul fapt că este pentru o anumită perioadă singura ancoră, singurul factor decisiv, judecător dur de părtinitor ce are puterea de a împărţi perfecţiunea şi (auto)distrugerea în fiinţa „îndrăgostită”. Puterea de a îndura a umanităţii este în totalitate pusă la încercare abia în relaţie cu suferinţa mult aşteptată provocată de o iubire impalpabilă, mai presus de o apropiere fizică, deoarece aceasta este întruchiparea paradoxului elementar – nu putem delimita cu exactitate sfârşitul dorinţei de fericire şi începutul fricii corozive faţă de necunoscutul dezlănţuit de posibilităţile oferite de iubire.

Există nenumăraţi factori care apropie si despart două persoane, totuşi puterea unora de a nu renunţa unul la altul este de asemeni încadrată în clasa sentimentelor ce clădesc baza unor viitoare obiecte ale altor şi altor pasiuni. Fiinţa umană aşteaptă suferinţa ca şi verificare a realităţii, ca un test necesar pentru a evalua capacităţile fiecăruia de a suporta, accepta şi depăşi o anumită greutate, dar şi ca o trezire la lumea veridică, evocându-se deseori sintagma „prea frumos să fie adevărat”. De aici se remarcă o neîncredere în forţele iubirii, o teamă de a păşi apăsat şi sigur pe drumurile întortocheate ale unui nou început: pntru că fiecare îndrăgostit este precum un nou-născut. Descoperă treptat frumuseţi şi mistere nebănuite, urcă o ipotetică ierarhie emoţională apoi se prăvăleşte în neantul ce cuprinde indiferenţa aparentă a omului ce se teme de lume, de iubire, apoi îşi recunoaşte natura emoţională si porneşte în căutarea perfecţiunii alături de obiectul iubit.

Atracţia omului pentru tragic, afinitatea sa pentru grotescul urletelor interioare de furie, pentru fragilitatea lacrimilor şi totodată petru exaltarea inegalabilă a împlinirii îndrăgostitului etern întru fericire pură contrabalansată de omniprezentul dramatic cotidian şi interior, psihic, a dat fiinţă în timp unor aşteptări dogmatice de la umila existenţă profană.

Tocmai prăpăstiile create de diferenţele dintre stările provocate de o dragoste furtunoasă atrag sufletul pământesc în vulnerabilitatea sa, pendulând veşnic între hotarâre şi nehotărâre, certitudine şi incertitudine, laşitate şi curaj, oscilând neobosit între cele două maluri, între dorinţă şi respingere, între fericire şi nefericire, între dragoste şi ură.