luni, 16 noiembrie 2009

Dragostea ca stare de fericire şi nefericire


(bucată din eseul cu acelaşi nume, pentru sesiunea de comunicare de la Negruzzi 2009)

Ce este iubirea în esenţă, cum se defineşte? De ce ne asumăm ca fiinţe fragile această povară? Încercăm de sute de ani să o definim, să o analizăm, să o aducem la o formă inteligibilă. Au fost nenumărate tentative de a categorisi această stare incertă, deci de aici rezultă mai multe viziuni, mai multe concepte şi o gradaţie a perceperii dragostei. Nu se poate însă separa iubirea de starea sa antitetică, şi anume ura, deoarece acestea sunt două forţe magnetice imposibil de diferenţiat de la un punct încolo.

Totuşi, a iubi nu înseamnă bucurie. Cine-şi iubeşte patria moare uneori pentru ea, iar martirul îşi dă duhul din dragoste. Viceversa, există uri care se delectează cu ele însele, care se îmbată jubilând de răul abătut asupra obiectului urii. Aceste două extreme sunt fundamentale în orice apropiere, relaţie psihică dintre două sau mai multe ipotetice obiecte ale unei pasiuni ori obsesiii, fie productive sau distructive.


Coborând la un nivel lumesc, profan, inteligibil al acestei ipoteze, condiţia îndrăgostitului etern este cristalizată de dorinţa sa aproape bolnăvicioasă de a “simţi” o stare anume la o intensitate la limita absurdului, nevoia de fericire ca fiind o înălţare, o desăvârşire a existenţei sale omeneşti, dar totodată, precum morfinomanul nu supravieţuieşte fără drogul său, suferinţa ca egalare, contrabalansare a perfecţiunii aparente este nelipsită unei fantezii, fie ea veridică sau nu.


"Îndrăgostirea” este un fenomen al atenţiei, o stare anormală a acesteia care se produce în omul normal. O dovedeşte chiar faptul iniţial al acestui concept. În societate se găsesc faţă în faţă multe femei şi mulţi bărbaţi. În starea de indiferenţă, atenţia fiecărui bărbat – ca şi a fiecărei femei – se deplasează de la unul la altul asupra reprezentanţilor sexului contrar. Raţiuni de veche simpatie, de mai mare apropiere vor face ca această atenţie a femeii să se oprească mai mult asupra acestui bărbat decât asupra celuilalt, dar disproporţia dintre atenţia acordată unuia şi lipsa de atenţie pentru ceilalţi nu e mare. Într-o zi, această repartizare egalitară a atenţiei încetează. Spontaneitatea ataşării de o anumită persoană duce la necesitate a unui efort depus pentru a-şi desprinde gândul de la ea/el, să-şi mobilizeze preocuparea şi către alte lucruri.


„Amor meus, pondus meum: illo feror, quoqumque feror” („Iubirea mea e greutatea mea: prin ea merg oriunde merg”). Totuşi această „greutate” este bilaterală, pe celălalt taler pendulează o apăsare egală ca măsură, dar de sens contrar, generând o furie mută, oarbă asupra obiectului iubit, pur şi simplu pentru simplul fapt că este pentru o anumită perioadă singura ancoră, singurul factor decisiv, judecător dur de părtinitor ce are puterea de a împărţi perfecţiunea şi (auto)distrugerea în fiinţa „îndrăgostită”. Puterea de a îndura a umanităţii este în totalitate pusă la încercare abia în relaţie cu suferinţa mult aşteptată provocată de o iubire impalpabilă, mai presus de o apropiere fizică, deoarece aceasta este întruchiparea paradoxului elementar – nu putem delimita cu exactitate sfârşitul dorinţei de fericire şi începutul fricii corozive faţă de necunoscutul dezlănţuit de posibilităţile oferite de iubire.

Există nenumăraţi factori care apropie si despart două persoane, totuşi puterea unora de a nu renunţa unul la altul este de asemeni încadrată în clasa sentimentelor ce clădesc baza unor viitoare obiecte ale altor şi altor pasiuni. Fiinţa umană aşteaptă suferinţa ca şi verificare a realităţii, ca un test necesar pentru a evalua capacităţile fiecăruia de a suporta, accepta şi depăşi o anumită greutate, dar şi ca o trezire la lumea veridică, evocându-se deseori sintagma „prea frumos să fie adevărat”. De aici se remarcă o neîncredere în forţele iubirii, o teamă de a păşi apăsat şi sigur pe drumurile întortocheate ale unui nou început: pntru că fiecare îndrăgostit este precum un nou-născut. Descoperă treptat frumuseţi şi mistere nebănuite, urcă o ipotetică ierarhie emoţională apoi se prăvăleşte în neantul ce cuprinde indiferenţa aparentă a omului ce se teme de lume, de iubire, apoi îşi recunoaşte natura emoţională si porneşte în căutarea perfecţiunii alături de obiectul iubit.

Atracţia omului pentru tragic, afinitatea sa pentru grotescul urletelor interioare de furie, pentru fragilitatea lacrimilor şi totodată petru exaltarea inegalabilă a împlinirii îndrăgostitului etern întru fericire pură contrabalansată de omniprezentul dramatic cotidian şi interior, psihic, a dat fiinţă în timp unor aşteptări dogmatice de la umila existenţă profană.

Tocmai prăpăstiile create de diferenţele dintre stările provocate de o dragoste furtunoasă atrag sufletul pământesc în vulnerabilitatea sa, pendulând veşnic între hotarâre şi nehotărâre, certitudine şi incertitudine, laşitate şi curaj, oscilând neobosit între cele două maluri, între dorinţă şi respingere, între fericire şi nefericire, între dragoste şi ură.




2 comentarii: